Pe tarâmul de dincoace

Lucruri pe care le gândesc atunci când nu gândesc

Costeşti, Hunedoara

Posted by nedeia pe 23/11/2008

Am fost acum o lună şi ceva la Costeşti. Într-un concediu lung şi bine meritat. Cazarea la Popasul Dacilor, o nouă pensiune din zonă.

Am scris zeci de pagini în acea călătorie, pe care nu le pot rezuma în câteva rânduri. Am mers pe jos spre cetăţi, am făcut off-road, m-am întristat văzând delăsarea oraşului Hunedoara şi nepăsarea celor din Germisara. Dar m-am simtit încă româncă, aşa cum în acest oras prăfuit parcă nu o mai fac de ceva vreme.

Am fost uimită să văd că în Costeşti cineva a făcut o astfel de pensiune, foarte bine dotată, unde preţul petrecerii unei singure nopţi este de 50 RON de persoană. Condiţii de 3 stele aş spune, am avut până şi prosoape, săpun şi şerveţele la baie, pe lângă hârtia iginenică de foarte bună calitate. Nu am nici un interes financiar în a face reclamă acestei pensiuni, doar o recomand cu căldură celor care doresc totuşi să aibă parte de confort în zona cetăţilor dacice.

Vremea nu a fost cea mai bună cu putinţă, nu ştiam niciodată dacă şi când o să plouă. Norii se puteu aduna din munte când te aşteptai cel mai puţin iar pe timp de toamnă nu prea ne doream să rămânem uzi prea multă vreme. Am ales să călătorim pe jos cât mai puţin prin sălbăticie şi să folosim maşina. Deisgur odihna după care tânjeam nu trebuia să fie de neglijat.

Singurele două cetăţi pe care le-am văzut anul acesta au fost Costeşti şi Piatra Roşie. Ultima – în premieră, o minune situată într-un loc mirific. Am avut mare noroc cu prietenul nostru posesor de Dacie 4×4, cu care a alergat ca la un off-road spre Luncani şi care aproape că ne-a lăsat la poalele cetăţii. Adevărat cuib de vulturi, alimentat şi acesta cu apă, Piatra Roşie îi oferă celui care îndrăzneşte să îi calce pragul o privelişte incredibilă peste văi şi dealuri, dar şi emoţia descoperirii unui frumos drum dacic, din lespezi de calcar, mai frumos decât cel reconstituit la Sarmizegetusa Regia, la o aruncătură de băţ pe hartă. Copacii umbresc tainic pietrele pline de muşchi şi licheni şi cresc nestingheriţi din falnicele murus dacicus, incă nedecopertate. Dar nedescoperită este încă toată cetatea. Cine ştie câte arme, podoabe, ulcioare cu grâu ars, scuturi şi alte dovezi ale existenţei dacilor în cetate se vor mai descoperi, dacă ar exista bunăvoinţa, interesul şi, mai ales, fondurile? Pentru că nu mă îndoiesc că încă mai sunt oameni cinstiţi care ar dori să contribuie la săpăturile arheologice, nu numai braconieri din patrimoniul UNESCO. Pentru că şi această cetate face parte din patrimoniul mondial iar în ţara noastră… parcă nu ar conta.

Revenind însă la cetate, am remarcat şi aici conductele de apă, făcute din ceramică. Sau, mai degrabă, urmele lor. Nu am îndrăznit să ne afundăm în iarba mare din pricina şerpilor. Găsim şi o groapă unde se adună cerbii să se răcoreasca, clisa udă şi arămie fiind recent agitată de aceste superbe animale care îşi poartă drumurile nestingherite pe aici.

Drumul la plecare a fost şi mai năucitor, pentru că a coborî pe torente şi drumuri proaste de munte nu e uşor. Nu ştiu câte minute am petrecut pe acea porţiune de drum ce leagă cetatea de drumul „principal”, dar mi s-a părut o veşnicie, mai cu seamă atunci când roţile se afundau în gropi şi rulau în gol. Sentimentul pe care îl am acum, de nostalgie şi de drag faţă de acel off road nu este, din păcate , ceea ce simţeam la faţa locului, când minute în şir am făcut… izometrie…

Cetăţuia de la Costeşti era parcă neschimbată. A fost ca şi când am vizitat un vechi prieten, care stătea (cum scria pe un alt blog un prieten) pe prispă, aşteptându-şi călătorii… Se mai aşeza încă un strat de frunze moarte peste ziduri şi peste incintele sacre, prin locurile pe unde acum nu călcau turiştii. Cu o seară înainte însă, de echinocţiu, cineva meditase pe aici, stăteau mărturie candele ascunse printre pietre. 

Încă se mai vedeau gâze mişunând printre pietre, căutând parcă ultimele raze de soare înainte de somnul iernatic. Iarba se cosise de ceva vreme aici.

Hunedoara a fost un alt oraş pe care l-am vizitat. Un oraş fantomă, aşa mi-a părut în clipa în care am început să ne apropiem de el. Uzinele de prelucrare a metalelor zăceau parcă într-un somn adânc, aşteptând să fie dărâmate, să li se mai bată un cui în sicriu. Şi în mijlocul lor, castelul Huniazilor. Acolo unde un prizonier turc i-a scris unei femei: „apă ai, inimă n-ai”, inainte de a fi ucis dupa mai bine de 20 de ani de lucru la fantâna castelului, în clipa în care nu i s-a respectat promisiunea de a fi lăsat liber… Un castel frumos, în care se făcea curat. Toată „recuzita” era scoasă la aerisit şi etichetat, astfel încât toate camerele în care am avut acces erau goale şi frumoase. Nu cred că aş fi apreciat să le văd pline de armuri medievale pe suporturi vizibil contemporane.

Alt oraş pe care l-am văzut pe fugă este Deva, unde am încercat să vizităm cetatea … care, din păcate pentru noi, era în „renovare”. Auzisem că s-au descoperit şi acolo blocuri fasonate de calcar de provenienţă dacică, probabil şi ele aduse de la Călan, ca mai toate celelalte. Măgura Călanului. în rest e un oraş frumos, de provincie, în sensul că are acea linişte şi lentoare plăcută spiritului, în care omul creşte parcă mai verde şi mai bun. În care parcă o carte citită are alt gust, o plimbare are alt parfum, pentru că aerul şi oamenii sunt altfel.

Drumurile ne-au purtat şi pe drumurile tării Haţegului. O splendoare! Culorile toamnei ce începea să se treacă, adumbrite de norii de ploaie, te îmbiau să opreşti maşina şi să stai pur şi simplu să inspiri bogăţia aerului blând şi rece. Depresiunea plină de sate molcome dar sărăcite de o exploatare neraţională te atrage ca un magnet şi te face să spui ” ce bine ar fi daca aş avea aici o bucată de pământ unde sa îmi construiesc casa mea”. Multă sărăcie, dar mai poţi citi în ochii oamenilor bunătate, acolo unde sărăcia şi lipsurile nu au adus încă frustrarea şi răul şi ura.

Am mers către una din minunile ţării, cea mai veche biserică din piatră – biserica din Densuş. Locul de baştină al Densusienilor, Ovid şi Nicolae. Situată în vârful unui deal, albă ca o mireasă, te uimeşte prin stilul său arhitectural… de nicăieri. Pietre funerare romane, coloane de la Sarmizegetusa Ulpia Traiana, pietre dacice fasonate… totul se împleteşte într-un fel de eclectism straniu. Doi lei tronează pe acoperişul meşteşugit. Cimitirul, de jur împrejur, are o linişte pe care nu am mai zărit-o pe nici unde. Nici măcar în Pere Lachaise-ul parizian. O grădină mărginită de baze de coloane antice.

Cine nu a văzut biserica din Densuş pot spune ce este un om mai sărac. Acolo zace o parte din istoria noastră încă nedescoperită şi încă nescrisă, şi este un loc pe care ar trebui să îl avem pe lista de lucruri de făcut într-o viaţă. Pe lângă o casă, un pom (sau mai mulţi ar fi bine, în condiţiile lumii ăsteia nebune), un copil. Să mai adăugăm cetăţile dacice din Munţii Orăştiei şi biserica din Densuş.

Multă lume nici nu ştie că există două Sarmizegetuse. Regia şi Ulpia Traiana. Una păstrată de comunitatea de arheologi îngrădită, unde plăteşti să intri, unde nu vezi pic de gunoi (deh, e situată lângă şosea), iar alta în creierii munţilor, neîngrijită dar în schimb cariată de căutătorii de aur (a propos, zeci de jeepuri au trecut pe lângă noi spre munte, cât am stat la pensiune… nu erau turişti, să fim bine înţeleşi). Ulpia Traiana are punct de informare turistică, de unde poţi cumpăra o carte, dacă vrei. Are toalete, nu trebuie să cauţi un pâlc de copăcei şi coşuri de gunoi pentru a nu lăsa mizerie după tine. Şi gazon tăiat mărunt. De Regia abia dacă se ocupă cineva… Am rămas profund mâhnită de ce am văzut. Nu pentru că era ceva neplăcut în faţa ochilor, ci pentru că poţi compara rezultatele.. încă sărutăm picioarele celor care ne-au cotropit. Încă sărutăm picioarele marilor puteri, sperând să ne arunce de la masa lor un os sau să nu ne alunge din castelele lor. Unde oricum nu suntem. Sunt tristă pentru că undeva, în istoria noastră ca neam, ceva s-a schimbat teribil de urât. Şi nu ştiu cine ne mai poate ajuta. Sau cum ne putem ajuta noi înşine.

Atât despre călătoria noastră în ţinuturile unde dacii încă se mai fac auzţi. Acum suntem în oraşul prăfuit, unde ne luptăm să trăim bine.

Anunțuri

4 răspunsuri to “Costeşti, Hunedoara”

  1. imi place mai mult despre cetatile dacice decat despre Paris:))); amandoua frumos scrise insa…

  2. nedeia said

    sincer.. si mie :)) sotul meu imi spunea la fel asera, ca puteam scrie mai mult si mai frumos despre Paris.. .dar nu avui eu chef 🙂

  3. Inigo Jones said

    Laudabile bunele intentii si impulsul de a vizita aceste monumente…E adevarat, ele sunt inca departe de a fi ceea ce ar trebui sa fie din punct de vedere turistic, dar aceasta viziune bovariana – usor catastrofica – mi se pare putin deplasata. Aveti vagi lecturi despre situl Piatra Rosie, dar nu destul, si in orice caz o impresie gresita! Ea este cercetata in mare masura si publicata. E adevarat, inca nu e pusa in valoare cum se cade. Ce ar fi sa ajutati putin?…
    Viziunea aceasta a la Pavel Corut este destul de desueta, mistica recuperata din cenusa protocronismului este de asemenea de prost gust…
    Va felicit totusi pentru ca va intereseaza cat de cat. Un pic de echilibru totusi nu strica…

    Cu regret,
    Inigo Jones

  4. nedeia said

    stimate domn Inigo Jones,

    Marturisesc ca am fost usor uimita de faptul ca imi considerati viziunea bovariana, usor catastrofica si usor deplasata. Este dreptul domniei voastre, dar este si dreptul meu de a imi spune parerea , nu? Nu am studiat istoria asa cum au studiat-o altii (banuiesc ca faceti parte din aceasta categorie, ca altfel nu vad de ce v-ati simti asa atacat), asa ca nu emit pretentii de cunoscatoare. Am scris doar despre ceea ce am simtit si vazut acolo. Ca simplu cetatean, nu pot sa nu ma simt jignita de autoritati cand singurele dovezi ale faptului ca un sit arheologic de o asemenea frumusete a fost la un moment dat cercetat este un palid panou la intrare – in rest totul zace in devalmasie. Lucrul asta este valabil si la sarmizegetusa regia, unde toata valea e plina de pietre acoperite de muschi, unde nu ai paza, dar de unde de bine de rau cineva a mai studiat locul si l-a popularizat… Am vazut si alte situri arheologice din alte tari, unele cu mult mai putin impresionante, dar mult mai bine puse in valoare , ingrijite, protejate – la noi totul pare facut in sila si dispret, parca asteptam sa se distruga totul de la sine , in timp ce braconierii arheologici isi continua nestingheriti activitatea. Cat timp am stat acolo am vazut cel putin 3 astfel de grupuri, cu masini bune de off-road, veniti sa faca aprovizionarea… pe care toata lumea ii stie drept cautatori de aur dar pe care nimeni nu ar indrazni sa ii dea in vileag…

    Ce nu inteleg insa este ce va face sa credeti ca am o viziune a la pavel corut, desueta, mistica si protocronista ? si ce este de prost gust in ceea ce am scris? am recitit articolul si tot nu imi dau seama ce v-a facut sa ma acuzati . Si la ce echilibru ne referim?

    a, si inca ceva… pentru mine, un sit arheologic peste care domnesc straturile de pamant pline de vegetatie, pietre pe care cresc muschii in devalmasie, neprotejate de intemperii, sunt situri la care NU e lucreaza. Cetatea este pentru mine, ca turist, NEdescoperita.

    Va astept cu o replica la obiect, daca se poate, cu referire stricta pe text. Ce este de prost gust, ce e protocronist, ce e desuet, ce e mistic, ce e dezechilibrat la opiniile unui turist care paseste intr-un frumos sit arheologic lasat de izbeliste? 🙂

    Cu respect,
    Nedeia

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: