Pe tarâmul de dincoace

Lucruri pe care le gândesc atunci când nu gândesc

Posts Tagged ‘Piatra Roşie’

Costeşti, Hunedoara

Posted by nedeia pe 23/11/2008

Am fost acum o lună şi ceva la Costeşti. Într-un concediu lung şi bine meritat. Cazarea la Popasul Dacilor, o nouă pensiune din zonă.

Am scris zeci de pagini în acea călătorie, pe care nu le pot rezuma în câteva rânduri. Am mers pe jos spre cetăţi, am făcut off-road, m-am întristat văzând delăsarea oraşului Hunedoara şi nepăsarea celor din Germisara. Dar m-am simtit încă româncă, aşa cum în acest oras prăfuit parcă nu o mai fac de ceva vreme.

Am fost uimită să văd că în Costeşti cineva a făcut o astfel de pensiune, foarte bine dotată, unde preţul petrecerii unei singure nopţi este de 50 RON de persoană. Condiţii de 3 stele aş spune, am avut până şi prosoape, săpun şi şerveţele la baie, pe lângă hârtia iginenică de foarte bună calitate. Nu am nici un interes financiar în a face reclamă acestei pensiuni, doar o recomand cu căldură celor care doresc totuşi să aibă parte de confort în zona cetăţilor dacice.

Vremea nu a fost cea mai bună cu putinţă, nu ştiam niciodată dacă şi când o să plouă. Norii se puteu aduna din munte când te aşteptai cel mai puţin iar pe timp de toamnă nu prea ne doream să rămânem uzi prea multă vreme. Am ales să călătorim pe jos cât mai puţin prin sălbăticie şi să folosim maşina. Deisgur odihna după care tânjeam nu trebuia să fie de neglijat.

Singurele două cetăţi pe care le-am văzut anul acesta au fost Costeşti şi Piatra Roşie. Ultima – în premieră, o minune situată într-un loc mirific. Am avut mare noroc cu prietenul nostru posesor de Dacie 4×4, cu care a alergat ca la un off-road spre Luncani şi care aproape că ne-a lăsat la poalele cetăţii. Adevărat cuib de vulturi, alimentat şi acesta cu apă, Piatra Roşie îi oferă celui care îndrăzneşte să îi calce pragul o privelişte incredibilă peste văi şi dealuri, dar şi emoţia descoperirii unui frumos drum dacic, din lespezi de calcar, mai frumos decât cel reconstituit la Sarmizegetusa Regia, la o aruncătură de băţ pe hartă. Copacii umbresc tainic pietrele pline de muşchi şi licheni şi cresc nestingheriţi din falnicele murus dacicus, incă nedecopertate. Dar nedescoperită este încă toată cetatea. Cine ştie câte arme, podoabe, ulcioare cu grâu ars, scuturi şi alte dovezi ale existenţei dacilor în cetate se vor mai descoperi, dacă ar exista bunăvoinţa, interesul şi, mai ales, fondurile? Pentru că nu mă îndoiesc că încă mai sunt oameni cinstiţi care ar dori să contribuie la săpăturile arheologice, nu numai braconieri din patrimoniul UNESCO. Pentru că şi această cetate face parte din patrimoniul mondial iar în ţara noastră… parcă nu ar conta.

Revenind însă la cetate, am remarcat şi aici conductele de apă, făcute din ceramică. Sau, mai degrabă, urmele lor. Nu am îndrăznit să ne afundăm în iarba mare din pricina şerpilor. Găsim şi o groapă unde se adună cerbii să se răcoreasca, clisa udă şi arămie fiind recent agitată de aceste superbe animale care îşi poartă drumurile nestingherite pe aici.

Drumul la plecare a fost şi mai năucitor, pentru că a coborî pe torente şi drumuri proaste de munte nu e uşor. Nu ştiu câte minute am petrecut pe acea porţiune de drum ce leagă cetatea de drumul „principal”, dar mi s-a părut o veşnicie, mai cu seamă atunci când roţile se afundau în gropi şi rulau în gol. Sentimentul pe care îl am acum, de nostalgie şi de drag faţă de acel off road nu este, din păcate , ceea ce simţeam la faţa locului, când minute în şir am făcut… izometrie…

Cetăţuia de la Costeşti era parcă neschimbată. A fost ca şi când am vizitat un vechi prieten, care stătea (cum scria pe un alt blog un prieten) pe prispă, aşteptându-şi călătorii… Se mai aşeza încă un strat de frunze moarte peste ziduri şi peste incintele sacre, prin locurile pe unde acum nu călcau turiştii. Cu o seară înainte însă, de echinocţiu, cineva meditase pe aici, stăteau mărturie candele ascunse printre pietre. 

Încă se mai vedeau gâze mişunând printre pietre, căutând parcă ultimele raze de soare înainte de somnul iernatic. Iarba se cosise de ceva vreme aici.

Hunedoara a fost un alt oraş pe care l-am vizitat. Un oraş fantomă, aşa mi-a părut în clipa în care am început să ne apropiem de el. Uzinele de prelucrare a metalelor zăceau parcă într-un somn adânc, aşteptând să fie dărâmate, să li se mai bată un cui în sicriu. Şi în mijlocul lor, castelul Huniazilor. Acolo unde un prizonier turc i-a scris unei femei: „apă ai, inimă n-ai”, inainte de a fi ucis dupa mai bine de 20 de ani de lucru la fantâna castelului, în clipa în care nu i s-a respectat promisiunea de a fi lăsat liber… Un castel frumos, în care se făcea curat. Toată „recuzita” era scoasă la aerisit şi etichetat, astfel încât toate camerele în care am avut acces erau goale şi frumoase. Nu cred că aş fi apreciat să le văd pline de armuri medievale pe suporturi vizibil contemporane.

Alt oraş pe care l-am văzut pe fugă este Deva, unde am încercat să vizităm cetatea … care, din păcate pentru noi, era în „renovare”. Auzisem că s-au descoperit şi acolo blocuri fasonate de calcar de provenienţă dacică, probabil şi ele aduse de la Călan, ca mai toate celelalte. Măgura Călanului. în rest e un oraş frumos, de provincie, în sensul că are acea linişte şi lentoare plăcută spiritului, în care omul creşte parcă mai verde şi mai bun. În care parcă o carte citită are alt gust, o plimbare are alt parfum, pentru că aerul şi oamenii sunt altfel.

Drumurile ne-au purtat şi pe drumurile tării Haţegului. O splendoare! Culorile toamnei ce începea să se treacă, adumbrite de norii de ploaie, te îmbiau să opreşti maşina şi să stai pur şi simplu să inspiri bogăţia aerului blând şi rece. Depresiunea plină de sate molcome dar sărăcite de o exploatare neraţională te atrage ca un magnet şi te face să spui ” ce bine ar fi daca aş avea aici o bucată de pământ unde sa îmi construiesc casa mea”. Multă sărăcie, dar mai poţi citi în ochii oamenilor bunătate, acolo unde sărăcia şi lipsurile nu au adus încă frustrarea şi răul şi ura.

Am mers către una din minunile ţării, cea mai veche biserică din piatră – biserica din Densuş. Locul de baştină al Densusienilor, Ovid şi Nicolae. Situată în vârful unui deal, albă ca o mireasă, te uimeşte prin stilul său arhitectural… de nicăieri. Pietre funerare romane, coloane de la Sarmizegetusa Ulpia Traiana, pietre dacice fasonate… totul se împleteşte într-un fel de eclectism straniu. Doi lei tronează pe acoperişul meşteşugit. Cimitirul, de jur împrejur, are o linişte pe care nu am mai zărit-o pe nici unde. Nici măcar în Pere Lachaise-ul parizian. O grădină mărginită de baze de coloane antice.

Cine nu a văzut biserica din Densuş pot spune ce este un om mai sărac. Acolo zace o parte din istoria noastră încă nedescoperită şi încă nescrisă, şi este un loc pe care ar trebui să îl avem pe lista de lucruri de făcut într-o viaţă. Pe lângă o casă, un pom (sau mai mulţi ar fi bine, în condiţiile lumii ăsteia nebune), un copil. Să mai adăugăm cetăţile dacice din Munţii Orăştiei şi biserica din Densuş.

Multă lume nici nu ştie că există două Sarmizegetuse. Regia şi Ulpia Traiana. Una păstrată de comunitatea de arheologi îngrădită, unde plăteşti să intri, unde nu vezi pic de gunoi (deh, e situată lângă şosea), iar alta în creierii munţilor, neîngrijită dar în schimb cariată de căutătorii de aur (a propos, zeci de jeepuri au trecut pe lângă noi spre munte, cât am stat la pensiune… nu erau turişti, să fim bine înţeleşi). Ulpia Traiana are punct de informare turistică, de unde poţi cumpăra o carte, dacă vrei. Are toalete, nu trebuie să cauţi un pâlc de copăcei şi coşuri de gunoi pentru a nu lăsa mizerie după tine. Şi gazon tăiat mărunt. De Regia abia dacă se ocupă cineva… Am rămas profund mâhnită de ce am văzut. Nu pentru că era ceva neplăcut în faţa ochilor, ci pentru că poţi compara rezultatele.. încă sărutăm picioarele celor care ne-au cotropit. Încă sărutăm picioarele marilor puteri, sperând să ne arunce de la masa lor un os sau să nu ne alunge din castelele lor. Unde oricum nu suntem. Sunt tristă pentru că undeva, în istoria noastră ca neam, ceva s-a schimbat teribil de urât. Şi nu ştiu cine ne mai poate ajuta. Sau cum ne putem ajuta noi înşine.

Atât despre călătoria noastră în ţinuturile unde dacii încă se mai fac auzţi. Acum suntem în oraşul prăfuit, unde ne luptăm să trăim bine.

Posted in Jurnal de călătorie | Etichetat: , , , , , , , | 4 Comments »